Treceți la conținutul principal

Setea de putere

Nu cred că m-am simțit vreodată ca fiind un altruist înăscut, însă nici egoismul nu pot spune că-l găsesc a fi o trăsătură predominantă a personalității mele efervescente, carismatice şi poate, pe alocuri boemă. Iar grandoarea şi sentimentul de supremație, de superioritate şi autoritate pe care îmi place să-l insuflu celorlalți atunci când mă văd, când mă simt sau mă aud, nu reprezintă decât o luptă personală cu propriile frustrări şi temeri ascunse de ochii critici şi aprigi ai celor ce vânează slăbiciuni şi se hrănesc cu frici, perfect metamorfozate în bule de aer pe care numai eu să le pot respira. 

"Oamenii ar trebui să învețe să-și vadă părțile rele. Toată lumea are o latură rea. Cum zice și poemul: <Ce e josnic în tine este josnic și în ei> ."  -"Camera" - Jonas Karlsson, pg. 112

Nu mă consider nebun sau ciudat. Nu sunt rece şi indiferent. Sunt doar perfecționist, tacticos şi atent la detalii, ceea ce mă face să fiu cu un pas în fața celorlalti, a tuturor. Şi simt că m-am născut pentru a porunci, nu pentru a executa. M-am născut pentru a cârmui, și nu pentru a mă lăsa condus. M-am născut să inspir forță, nicidecum milă. M-am născut să fiu eu, Björn. Și nu am nevoie de laude și ropote de aplauze, deși mă măgulesc. Nu am nevoie de adepți, deși prostia mă distruge psihic. Nu am nevoie de prieteni, deși singurătatea mă omoară. Da, știu: sunt greu de înțeles, iar uneori și mie îmi vine imposibil să o fac...


Iar "Camera" în care intru pentru a mă detaşa de realitatea înconjurătoare, de voci, de şoapte, de muze şi de tot, nu înseamnă că nu există doar pentru că ceilalți nu o văd. Nu înseamnă că este doar o născocire a minții mele, căci o simt până-n străfundurile simțurilor; și-i acolo, sub ochii mei, adăpostindu-mă de tot ce-i rău şi oferindu-mi spațiul de care am nevoie pentru a medita... Și nu fug de realitate; nu sunt un laș! Doar că uneori cei ce nu-mi împărtășesc ideile mă obosesc. La fel și cei cărora li s-au oferit funcții de conducere nemeritate. Sau cei ce-și flutură ignoranța, crezând că-s interesanți. Îmi place să muncesc pentru ceea ce mi se cuvine, iar uneori consider că mi se cuvine totul. Fără falsă modestie și ipocrizie.

Îmi calculez fiecare mișcare, îmi controlez fiecare gest, analizez fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare surâs, şi încerc să prevăd viitorul. Iar în drumul meu spre cea mai înaltă treaptă a scării ierarhice nu îmi permit să greșesc, să acționez impulsiv și să mă abat de la singurul obiectiv care îmi oferă mulțumirea de sine. Și trebuie să uit de sentimentalisme, de slăbiciuni și lacrimi.

" Nu mai plânsesem din primii ani de liceu și nu îmi plăcea. Era ud și dezordonat. Plânsul este pentru cei slabi. Plângi când nu vrei să te aduni, un mod de a atrage atenția specific celor cu o inteligență scăzută. Plânsul este legat de bebeluși și ceapă." - "Camera" - Jonas Karlsson, pg. 119.

               

Mă abat într-una din zile de la singurul drum pe care îl parcurg în toată această monotonie a vieții mele de intelectual analist, însetat de cunoaștere și dezvoltare, acela dintre birou și casă, la bibliotecă. Pun mâna fără nicio ezitare pe cartea lui Eugen Ovidiu Chirovici, "Puterea", și îmi doresc să descopăr în paginile prăfuite de negura timpului strategii, tehnici și mecanisme de elucidare a enigmei pe care o reprezintă puterea absolută. Îmi doresc ca analiza obiectivă și detașată a evoluției puterii militare, economice și simbolice, realizată de autor, să mă ajute să-mi înțeleg nevoile, să-mi concep planul, să mă ajute să capăt puterea și să o conserv. Iar cu fiecare pagină mă simt mai aproape de a-mi regăsi calmul interior și latura umană. Dar fără a mă detașa prea mult de carismaticul de neînțeles, eu...

Sursa foto: arhivă personală și raobooks.com
Articol scris pentru SuperBlog 2017, reprezentand o transpunere în pielea unui personaj de carte.

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…