Treceți la conținutul principal

Jumanji - realitatea din spatele filmului

Jumanji

Îmi simt pleoapele greoaie, negre și obosite, iar o căldură pe șira spinării îmi grăbește respirația. Îmi aud văicăreala de durere ce suna mai mult a scâncet de cățel și mă chinui să deschid ochii. O lumină orbitoare îmi îngreunează vedere, provocându-mi o oarecare panică și grăbindu-mi pulsul aproape amorțit de negura întunericului ce-mi scăldase ticăitul în umbre.

Când în sfârșit reușesc să mă desmeticesc din starea letargică ce mă țintuise la pămât, descopăr câteva perechi de ochi îndreptate fulgerător și tăios asupra mea, așteptându-mi parcă trezirea dintr-un somn profund, făr' de sfârșit. Îmi ridic capul chinuit de-o migrenă cumplită, sprijinindu-mi trunchiul pe coate. Pe măsură ce vederea-mi încețoșată își intensifică claritatea, descopăr siluetele unor animale fioroase ce păreau că-și așteaptă nerăbdătoare cina, al cărei meniu principal nu puteam fi decât eu. 

Înghit în sec, zgomotos, și caut să descopăr în adâncul amintirilor și-n străfundul sufletului, acele întâmplări care mă aduseseră în punctul acesta de maximă intensitate; acele întâmplări ce aveau să mă transforme în pradă pentru niște ființe din domeniul paranormalului. Într-un moment de luciditate îmi dau seama că somnul este cel care m-a salvat de la a fi îngurgitată de cei câțiva înfometați, de-a dreptul înspăimântători, și mă prefac că leșin. Îmi țin respirația preț de câteva minute și revăd secvențe din viața-mi de dinainte de acest peisaj fioros de junglă, avid de aventură.

Ultimul lucru pe care îmi amintesc să-l fi făcut în viața "reală", care acum îmi părea lipsită de sare și piper, de acțiune și adrenalină, a fost vizionarea trailer-ului filmului de comedie "Jumanji: Aventură în junglă", cu lansare în cinematografele din România pe data de 29 decembrie 2017. Însă nu izbutesc să-mi dau seama cum reușiseră aventurile lui Dwayne Johnson să mă aducă aici, in sălbăticia junglei înfometate, la ceas de seară. Sunt un om rațional și înțeleg că nu-i timp de prea multă analiză și că nu-mi rămâne decât să apelez la abilitățile-mi motorii și cognitive, dar și la spiritul strategic, pentru a scăpa din ghiarele morții.

                   

Deschid ochii subtil și caut acel moment de neatenție al "chestiilor cu mâini și picioare", pentru a evada. Și îl găsesc... Înșfac desaga aflată la câțiva centimetri de mâna-mi dreaptă, fără a ști ce conține, deducând că ar fi aparținut unei ființe umane, nicidecum arătăriilor hidoase care se aflau pe urmele mele. Sau cel puțin așa îmi doream să fie. Deși sleită de puteri, reușesc să mă fac nevăzută în negura pădurii, fiind mult mai rapidă decât acele cinci, șase ciudățenii ce abia reușeau să-și miște trupurile. Când credeam că mă pot adăposti în scorbura copacului lângă care-mi trăsesem sufletul, sâsâitul pronunțat al unui șarpe încolăcit pe una din ramuri îmi oprește bătăile inimii. Reușesc  totuși să caut în desagă și să scot un cuțit pe care-l înfig în capul șarpelui, lăsându-l fără suflare. 

Mi-e încă greu să-mi accept soarta... Mi-e încă imposibil să-mi dau seama cum voi reuși să ies din acest labirint... Și mi-e greu să-mi frânez lacrimile. După câteva zeci de minute îmi fac curaj să caut în desagă. O busolă, o hartă, un aparat foto și-o sticluță ce conținea un lichid de culoare verde, nu reușesc să-mi anime, câtuși de puțin, moralul. Decid să o iau la pas, spre nicăieri. Zăresc la câțiva metri în față o cascadă și-mi propun să ajung acolo până la apusul soarelui. Dintr-o dată, o maimuță se-ncolăcește de după gâtu-mi amorțit, încercând să mă zgârie în mișcările-i necontrolate, însă sunt ceva mai aprigă la mânie și îi înfășor șnurul aparatului foto în jurul gâtului, sugrumând-o. 

Cad în genunchi și privesc în gol. Mi se face sete. Deschid sticluța din desagă și-mi astâmpăr setea cu licoarea verde. Mă prăpădesc la pământ...


*****
Tavanul mucegăit din camera bunicii mă face să tresar. Zâmbesc... A fost un vis sau doar realitatea din spatele filmului Jumanji? Hmm, oare aveam să aflu vreodată?


Sursa foto: super-blog.eu
Sursa video: youtube.com
Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…