Treceți la conținutul principal

Cu şi despre nunți la Hotel Royal Poiana Braşov

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu prea văd cu ochi buni nunțile secolului XXI. Nu pot spune că îmi displac, dar nici pe gustul meu nu sunt. Mi se pare mult prea multă agitație pentru nimic, evenimentul pierzând din însemnătatea pe care ar trebui să o aibă - uniunea dintre doi tineri care se iubesc - devenind o afacere oarecum profitabilă pentru fiecare dintre cei prezenți; sau mai degrabă un troc: eu vin la tine, tu vii la mine! 

Majoritatea nuntașilor își doresc cu orice preț să epateze, fie prin ținută, make-up sau coafură, ori cu bolidul pe care dacă ar putea l-ar parca în mijlocul formației de lăutari pentru a fi atracția serii. Iar pe lângă aceștia, mai sunt și cei care apelează la ultimele economii pentru darul de nuntă. Așa că, pentru mine nunta ideală înseamnă simplitate, cheltuieli rezonabile, prezența doar a membrilor familiei, a prietenilor și a celor dragi, cadru intim, de bun gust și fără dar. Da, ați auzit bine! Până la urmă, ideea este ca cei apropiați să se simtă ca  acasă, alături de cei doi care aleg să meargă împreună pe același drum, nefiind condiționați de bani, extravaganță, preconcepții sau așteptări, fie ele personale ori create de societate.

Hotel Royal

Și recunosc că până de curând, văzând toată această predispoziție a  românului pentru "show", care pare să se amplifice în funcție de "tendințe" şi de ce face "lumea", credeam că nu voi mai apuca să văd vreodată acel eveniment pe gustul meu: atipic, original, cu suflu proaspăt şi căldură (la figurat vorbind). Dar l-am văzut! Şi nu numai atât. L-am savurat cu toată ființa mea; m-am bucurat pentru tinerii căsătoriți şi m-am simțit ca-ntre prieteni, cu bună-dispoziție, chef şi mâncare ca la mama acasă. 

Am simțit salonul de evenimente de la Poiana Braşov al Hotelului Royal precum casa părintească ce a reuşit să strângă întreaga familie la masă, într-o zi de sărbătoare. Cele aproape o sută de persoane care au ales să petreacă seara împreună s-au bucurat de un meniu tradițional românesc, de-o horă şi-o sârbă ca-n Oltenia, de aerul de mai în inima munților şi de o servire ireproşabilă. 

Poiana Brasov

Ne-am strâns cu toții în jurul meselor rotunde, aranjate cu huse şi fețe de masă elegante, ca-n jurul focului ce-odată ne asculta poveştile, la ceas de seară, şi ne-am bucurat, fiecare dintre noi, de compania celuilalt. Iar aspectul aerisit al sălii, cu stâlpii şi plafonul din lemn, completau atmosfera caldă, familială şi uşor rustică ce m-a făcut să-mi doresc, pentru prima dată, ca o nuntă să nu se mai termine. 

Ce-a făcut diferența între evenimentul meu de suflet pe care Hotel Royal l-a găzduit şi orice altă nuntă la care nu m-am bucurat să fiu invitată? Detaliile minimaliste, simplitatea organizării, ospitalitatea angajaților hotelului, atmosfera degajată şi oamenii dragi. Iar organizarea evenimentului la Braşov, în liniştea şi răcoarea lunii lui Florar, a fost de departe unul dintre plusurile care au făcut ca nunta a doi tineri să devină memorabilă şi pentru alții, nu numai pentru ei. 

Cum s-a terminat ceea ce mi-aş fi dorit a fi fără de sfârşit, datorită stării de bine pe care ne-a creat-o tuturor? Ei bine, am adormit cu toții, la grămadă, ca o mare familie ce suntem, în cele două camere pe care hotelul le-a oferit mirilor, gratuit, pentru naşi, părinți sau oricare alt invitat. Şi ne-am trezit cu gândul că o astfel de experiență merită repetată, aşa că ne-am pus pe planificat nunți. Şi nu oriunde, ci în casa părintească: Hotel Royal Poiana Braşov.

Sursa foto: super-blog.eu
Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…