Treceți la conținutul principal

Cafea, la bine și la greu

Așteptarea devenise din ce în ce mai grea și apăsătoare. Eram la cea de-a doua monodoză de cafea și mă pregăteam să o comand și pe următoare când timpul parcă s-a oprit. Brusc!

- Mă aștepți de mult? Îmi cer scuze pentru întârziere. Ca de obicei, traficul mă omoară (zâmbește sarcastic).
- Ăăă... nu-i nimic... Nici nu știu cum a trecut timpul. M-am întreținut cu o cafea...

Trag adânc aer în piept încercând a-mi controla respirația sacadată, tremurul fiecărui mușchi și ticăitul pulsului ce-mi spărgea timpanele... și privirea... pe care nu mi-o puteam lua de la el.

- Deci mă pot baza pe tine pentru ca lucrurile să iasă exact așa cum îmi doresc și cum își dorește și Mona?
-  ... da, sigur...

Mă privește ușor nedumerit, însă o nouă confirmare a mea îi întărește convingerea că voi fi acolo pentru el... pentru ei.

- Știi, trebuie să plec... Aș mai rămâne, dar am ceva de făcut care nu suportă amânare. Vorbim! Și... îți mulțumesc încă odată pentru tot sprijinul. 
-  ...

Încerc să zâmbesc în absența cuvintelor pe care nu mi le găsesc. Îl urmăresc cu privirea până când se pierde în negura dimineții, dispărând în mulțimea ce gonea parcă spre nicăieri. Oftez... Aș fi vrut să am curajul să-l rog să mai rămână, să-i spun ce simt și să-l fac să renunțe la ea, pentru noi. Aș fi vrut să mai existe o ultimă speranță... 

cafea

Mirosul cafelei boabe proaspăt măcinate îmi trezește simțurile la viață, iar norii de abur aproape că-mi grăbesc cursul molcom al lacrimilor pe obraz. Îl iubeam... Și cândva am avut curajul să i-o spun... Însă azi va trebui să am puterea să îl las să plece... cu ea! 

Gânduri de mult apuse, amintiri și emoții îmi revin în minte, în suflet și în viață. Și mi se face dor! Nu-i loc de regrete și-o știu prea bine, dar inimii nu-i poți porunci pe cine să iubească; minții nu-i poți spune să uite, iar buzelor să nu-și amintească. Iar el a ramas acolo, în toată ființa mea, pentru totdeauna.

cafea

Am greșit când i-am cerut să plece și am greșit când am acceptat să ne regăsim, după ani și ani, ca simpli amici. Iar o prietenie, după o dragoste cu patos, puls și scântei nu va putea exista în veci. Nu pentru mine. Iar soarta... Oh, soarta! Mai potrivnică de-atât, nici c-ar fi putut fi! 

Îl regăsesc când credeam că tot ce-a fost s-a stins, în brațele ei; al ființei calde, blânde și cu suflet pur, care mi-a fost ca o soră: Mona. Omul meu drag pe care poate că-l va răni cum m-a rănit și pe mine: ușor, nepăsător și rece. Iar ea-l va ierta, cum am făcut-o și eu. Și-l va iubi oricum, cum l-am iubit si eu. Ce pot să fac? Să-l uit nu-mi iese! Am încercat...

Achit nota și ies grăbită pe ușa restaurantului. Îmi caut telefonul rătăcit în geantă pentru a o suna pe Mona. Sunt convinsă că adevărul e mai important decât orice și cred că poate spăla păcate, alina inimi sau mângâia suflete. Iar dacă pe Mona,  omul drag inimii mele, n-o va răni dragostea mea pentru ce-l ce-i va fi soț, am să-l ajut să organizeze cererea în căsătorie, așa cum i-am promis. Însă nimic nu-mi va ucide speranța că poate ea, totuşi, îl va refuza. Și nu, nu sunt o egoistă! Sunt doar un om îndrăgostit și-un suflet rătăcit. Să-mi fie cu iertare!

- Bună, Mona, poți trece să bem o cafea la birou?
- Azi?
- Dacă poți, ar fi grozav!
- Sigur, ce nu fac eu pentru sora mea?!


Sursa foto: super-blog.eu
Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…