Treceți la conținutul principal

O strofă dintr-o viață

Fiecare acord de pian îmi făcea inima să bată  tare, mai tare, și mai tare... Atât de tare încât fiecare ticăit îmi răsuna-n timpane precum bassul puternic, rezonant și adânc, creat de cei 136 Watt ai sistemului audio monstru 2.0 produs de Edifier. Îmi tremurau mâinile, și picioarele, și întregul corp. Eram precum o statuie vie... Pietruită la exterior, palidă și fadă, dar cu suflu, gânduri și lacrimi... Șiroaie de lacrimi... Iar el era acolo, cu zâmbetul larg, privirea-i caldă și brațul odihnit de după gâtul ei...


Scene din tot ce trăisem până în acel moment rulau în mintea-mi înghețată, de parc-ar fi fost secvențe dintr-un film... Îi priveam bucuria de pe chip, printre lacrimi, îi sorbeam de pe buze fiecare cuvânt șoptit la urechea ei, printre suspine, și îl uram. Pentru tot ce mă făcuse să simt, pentru tot ce mă făcuse să trăiesc, pentru fiecare secundă din realitatea mea, clădită pe minciuni. Îl uram pentru tot ceea ce inima mea trebuia să îndure. Atunci, acolo, atât de tare!... Îl uram cu același suflet cu care, cândva, nu știusem decât să-l iubesc: onesc, profund, infinit. Și mă durea! 

M-am așezat pe unul dintre scaunele goale din sala de spectacol și am închis ochii... Aș fi vrut să pot țipa de durere, dar nu-mi mai simțeam gâtul amorțit de nodul fiecărui ropot de lacrimi. Aș fi vrut să-l strig, dar sunetul orchestrei mi-ar fi răpit graiul. Aș fi vrut să-l aud cum mă strigă, pentru a mă trezi din vis... Și tare-aș fi vrut să nu fi văzut asta... Mi-am lăsat capul pe spate, cuibărindu-mă pe scaunul cu un design atipic, departe de a-mi oferi confortul unei îmbrățisări după care tânjeam precum un copil ce-și așteaptă locul  la pieptul mamei. Și am lăsat fiecare notă muzicală, fiecare refren, fiecare acord de pian, să-mi aline dorul... de el, de noi, de tot... Nu puteam să nu mă gândesc cât de bine se simte acolo, cu ea, ascultând un repertoriu pentru care, noi doi, împărțeam aceeași pasiune... Am simțit că l-am pierdut! Și am plecat... Nu știu cum, când, dar știu de ce: de prea multă durere... Mă dureau ochii sa-l văd cu ea, inima, de cât îl iubeam, sufletul, de prea mult dor, gâtul, de prea multă tăcere.

Am închis ușa în urma mea și mi-am jurat că n-o voi mai deschide până când totul avea să dispară. M-am cuibărit pe fotoliul din odaia ce-odată fusese martora unei iubiri ce părea fără de sfârșit, căutând, preț de câteva minute bune, telecomanda wireless a sistemului audio ce urma a-mi fi prieten de nădejde, în lunile ce-aveau să vină. Și n-au fost deloc puține... Și n-a fost deloc ușor... Am lăsat muzica să-mi aline suferința, să-mi șteargă lacrimile, să-mi vindece sufletul. Și am învățat, cu timpul, să văd calitatea din spatele unui defect, eleganța din spatele simplității, tristețea din spatele unui zâmbet, fericirea mimată. Am învățat să mă accept, să mă-nțeleg, să mă iubesc, dezvoltând o deficiență de auz pentru cuvintele reci, rostite fără sens, goale. Și am învățat să trăiesc prin muzică, cu ea.

S-a-ntors cândva, dar prea târziu! Mi-a explicat, dar fără rost! L-am ascultat, dar nu l-am auziu și nu l-am putut înțelege! L-am iertat, dar n-am uitat ce m-a făcut să simt... Atunci, acolo, atât de tare!... Am perceput-o ca pe-o experiență marcantă, ce încă-mi răsună în minte, uneori, precum refrenul unui cântec ce din senin te găsești a-l fredona.

Dau volumul la maxim și mă pierd în realitatea acustică a odăii slab luminate, dar puternic sonorizată, căci muzica m-a salvat dintr-o horă ce n-o mai puteam juca, punându-mi pansament pe rană, la fiecare recidivă. Și cât am sângerat, numai ea știe!...

Sursa foto: super-blog.eu
Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…