Treceți la conținutul principal

Toamna mea, doamna mea!

A-nceput de sus să cadă, câte-o frunză...
A-nceput de ieri s-adie, domol, dar cu supremație, al toamnei vânt...
A-nceput de azi s-apună, vara...

Cu păr șaten, ochi castanii si pielea precum mierea, cu zâmbet larg, obrajii rumeni și pasul grăbit, cu soare-n privire și briză pe chip, aievea, se-ntrezărește ea: toamna mea... Ușor ostenită, prea dis-de-dimineață, dar cu sufletul deschis pentru ce-avea să vină. Oftează îndelung, des și sacadat, și-și uită privirea fixă, departe... Inspiră, expiră... Iar mirosul de lemn ars, proaspăt mocnit în sobele trezite din hibernare, îi îmbată nările, îi crește pulsul, și-i tulbură simțurile.


O frunză de-un verde-gălbui își face cuib, din zbor, pe-ale ei ghete arămii.  Îmblănite, cu tocul plat și confortabil, ghetele din piele sunt ceea ce îi lipsea toamnei mele pentru a escalada stânci, a răzbi poteci și a birui frigul. Sunt ceea ce îi lipsea toamnei mele pentru a privi de sus, ca o doamnă, orașul în zare. Iar paltonul... Oh, da! Paltonul de damă de-un verde închis, pe cât de mohorât, pe-atât de viu, cu un detaliu decorativ în parte din față, un imprimeu floral, în aceeași nuanță caldă de roșu bordeaux, precum botinele, completează ținuta boemă și vie, sofisticată și simplă, tomnatică, de-o eleganță și-un  rafinament aparte. În stilul ei...

Cu pletele-n vânt și pieptul dezgolit, cu senzualitatea și sclipirea celei ce a găsit răspunsul pe care-l căuta, pornește la pas... spre nicăieri și spre oriunde... Își trece degetele suav, prin pletele-i răzlețe, își scutură jeanșii de-un negru absolut, ca penele corbului, își închide fermoarul hanoracului scăldat în culoare, și coboară la vale. Își așteaptă diminețile, nopțile, lunile, de soare-ntre nori. Își așteaptă liniștea, și ropotul, și pacea. Își așteaptă timpul, cu răbdare, cu întrebări și dezlegări. Cu enigme și șoapte... Își coboară privirea spre ceas. E timpul ei și toamna-i lungă...

Iar de clipele sunt veacuri și veacurile clipe, caută să alegi cu sufletul! Caută să cunoști, să ai, să oferi și să accepți! Și nu oricum, oricând, orice! Doar ce-i mai bun! Căci... ce-ar fi moda fără culoare, ce-ar fi anul fără toamnă, ce-ar fi întrebările fără ANSWEAR?
Ce-ar fi doamna mea, de n-ar fi toamnă?


Sursa foto: www.answear.ro
Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…