Treceți la conținutul principal

Când ziua bună se cunoaște de dimineață...

Te trezești cu noaptea-n cap și totuși te simți odihnit, cu vlagă și chef de viață. Cobori din pat și tragi jaluzelele​ opace pentru a-i permite soarelui să-ți însenineze dimineața. Ești numai un zâmbet căci de când e lumea și pământul ți s-a repetat că ziua bună se cunoaște de dimineață, iar tu crezi că ai și recunoscut-o. Pornești expresorul și dansezi în sincron cu zgomotul produs de acesta, așteptând să se facă cafeaua. Sorbi cu sete câteva înghițituri, zâmbești înainte de a închide ușa în urma ta pentru a te simți și mai zen de atât și cobori țanțoș scările imobilului în care locuiești. 

Așa a început una din cele câteva zile pe care le-am crezut perfecte... Sunt convinsă că ați avut și voi astfel de dimineți! Pășesc grăbită pe alee căutând să ajung cât mai repede în stația de taxi, pentru a merge la birou. Fiecare pas al meu emană siguranță și mă flatează privirile admirative ale trecătorilor. Examinez subtil fiecare șofer de taxi, încercând să-l găsesc pe acela care să-mi inspire încredere. Să nu se înțeleagă că aș avea ceva cu cei care practică această meserie. Ba din contră! Însă sunt foarte strictă, selectivă și pretențioasă când vine vorba de persoanele necunoscute cu care interacționez. E nevoie ca fizionomia  și privirea acestora să îmi înspire încredere. Știu că totul e cât se poate de relativ, cum de altfel mi s-a și întâmplat să mă înșel, însă prefer să mizez în continuare pe intuiție, decât să las totul la voia întâmplării.


Deschid portiera mașinii și calc cu grație într-o groapă plină cu apă de la ploaia torențială din ziua precedentă, pe care privirea-mi trufașă nu o zărise, stropindu-mă din cap până în picioare. Bombănesc ceva printre dinți și mult mai multe în gând, apoi urc în mașină. Trag adânc aer în piept și salut politicos șoferul, indicându-i adresa la care urma să ajung. Doar nu o să las o amărâtă de groapă să-mi strice buna dispoziție?! Da, dar amărâta de groapă mi-a stricat și ținuta de impact, și coafura cu stil și machiajul de efect. Nu-i nimic! Ajung la birou și retușez totul. Nu degeaba am întotdeauna un schimb de haine pentru astfel de incidente. Încerc să-mi dreg zâmbetul cu care îmi începusem ziua, când șoferul începe să lamenteze societatea și timpurile în care trăim, să insulte politicienii pe a căror omenie nu dă doi bani, să plângă viitorul incert al copiilor noștri și nefericirea tuturor. Și iată cum dintr-o dată, eu, cea care mă trezisem cu o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină, rezonez cu tristețea și deznădejdea necunoscutului din fața mea. Nu vreți să știți câtă filozofie de viață am împărtășit,​ în cele câteva zeci de minute, într-o mașină de taxi de aceeași vârstă cu mine, cu un individ pe care îl vedeam pentru prima dată?!

Odată ajunsă la destinație îi achit omului și cobor în fața clădirii de birouri în care îmi desfășor activitatea de câțiva ani buni. Evident că pășesc cu aceeași grandoare ca-totdeauna, reușind cu greu să-mi păstrez echilibrul, căci în inoportuna groapă cu pricina reușisem să-mi pierd unul dintre tocurile pantofilor.  Deja o vedeam pe invidioasa și bârfitoarea de la recepție sesizând "problema" și dând de veste întregului departament, pentru a-mi strica ziua. Asta dacă mai avea ce strica, căci părea de-a dreptul ruinată! Nici nu intru bine pe ușă că observatoarea noastră fină, "camera de supraveghere a companiei", îmi și plânge de milă: "Vai, iubita, ce-ai pățit? În ce hal arăți!" Îi zâmbesc sarcastic și-mi văd de drumul meu, lăsând-o să născocească zeci de scenarii în mintea-i diabolică.


Închid ușa biroului în urma mea și mă văd ca-ntr-un refugiu... Zăresc teancul de documente care-și așteaptă, rând pe rând, soluționarea, încât dispare subit farmecul refugiului, lăsând locul unei migrene cumplite. Mă simt de parc-aș fi Ștrumpfița din filmul de animație "Ștrumpfii: Satul Pierdut", ce va rula în cinema din 31 martie 2017, aflată mereu în căutarea necunoscutului, în goana după aventură, în zbuciumul firesc și nefiresc al fiecărei clipe trăite la intensitate maximă. Însă partea bună a lucrurilor este că toate aceste peripeții generează haz și voie bună, transformându-se într-o comedie savuroasă cu happy end. Și cum ziua mea ghinionistă e abia la orele dimineții, zic să-mi recapăt încrederea​ că în cele din urmă va fi o zi strumpfească de nota zece, la finalul căreia mă voi simți​, cu siguranță, regina neîncoronată a strumpfilor, asta ca să moară de ciudă "Gargamel" de la recepție.

O să ma-ntrebați cum s-a terminat totul și-o să vă spun că cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost acela că nici ziua bună și nici cea rea nu se cunosc de dimineață!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Sursa foto 1: pixabay.com
Sursa foto 2: super-blog.eu

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…