Treceți la conținutul principal

Când n-ai ce face, se găsește!


Ce e de făcut când cea mai mare competiție de blogging creativ bate la ușă fix în ziua Mărțișorului, iar tu cu greu reușești să respiri în aproape inexistentul timp liber, rămas după terminarea bateriilor iepurașului de nici doi ani, care se hrănește cu toată energia ta de super mămică? Ce e de făcut când ai nevoie de multă, multă inspirație, creativitate, vigoare și o forță inepuizabilă pentru a funcționa, măcar pentru o lună de zile, la cote maxime, atât cât să faci față cu bine solicitărilor unui concurs de asemenea anvergură? 

Ei bine, răspunsul e unul singur, căci altfel nu se poate: te înscrii la Spring SuperBlog 2017 și aștepți să vezi ce-o să iasă! De unde știi că mogâldeața nu va dormi mai mult decât o face de obicei (mare mi-ar fi mirarea!), sau te va lăsa măcar să atingi laptopul (mda!), sau poate că astrele se vor alinia toate în favoarea ta (Doamne ajută!) și vei reuși să răzbești în fața nemilosului 23:59. Așa că, să nu ne mai întindem la vorbă și să lăsam imaginația să vorbească în locul nostru, în perioada ce va urma. 

Iar ca o paranteză, având în vedere dezavantajul evident pe care îl am încă de la început în fața celorlalți concurenți, acela de a nu mă putea implica în proporție de 100 % în acest concurs, nu îmi rămâne decât să mă dau bine pe lângă toată lumea (ha-ha-ha!), așa că: felicitări organizatorilor pentru că ați ajuns până aici (8 ani de SuperBlog, 14 ediții), succes tuturor participanților și fie ca cel mai bun și mai norocos să câștige, iar juriului nu pot decât să îi urez să dea dovadă  de corectitudine, imparțialitate și transparență!

Iar dacă cumva nu s-a înțeles, dezarmată de timp liber, dar înarmată cu încredere, particip la Spring SuperBlog 2017! Să am succes, zic :) !



Sursa foto: http://jurizare.super-blog.eu

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…