Treceți la conținutul principal

Poveste de toamnă


A fost odată ca niciodată, SuperBlog...

Lunile octombrie și noiembrie ale anului 2016 au însemnat, pe lângă rutina zilnică de mămică cu normă întreagă, soție cu jumătate de normă și femeie cu fracțiune de normă, (glumesc, dar nu în totalitate), presiunea unei competiții, stresul și adrenalina termenelor limită, bucuria notelor mari, tristețea notelor mici, frustrarea contestațiilor respinse și, în cele din urmă, mulțumirea sufletească pentru că am reușit să mă dezvolt ca om.

Am învățat că uneori e de preferat să-ți frânezi, din maturitate, pornirile umane de a-ți striga supărarea creată de o notă considerată nedreaptă sau indignarea că există persoane responsabile cu luarea unor decizii, împlinirea sau sfărâmarea unor visuri, deschiderea sau frângerea unor aripi, care sunt subiective, deși ar trebui să fie detașate de orice prietenie creată, de orice slăbiciune, de orice afinitate pentru unii dintre concurenți. Însă am înțeles că nu toți pot fi corecți și nu toți pot fi, înainte de toate, profesionali. Și am învățat că trebuie, în mod obligatoriu, în orice circumstanță, să fiu un om cu conștiință și coloană vertebrală!

Am învățat că o competiție își are întotdeauna câștigătorii și pierzătorii, lingușitorii și indiferenții, pe aceia care vor să epateze, dar cărora nu întotdeauna le iese, pe cei care își urmăresc scopul din umbră, detașați și manierași, își are răzvrătiții și resemnații. Pentru că SuperBlog înseamnă, înainte de toate, tipologii de oameni și lecții de personalitate. Înseamnă caractere și temperamente diferite ale unor oameni care luptă pentru același lucru: marele premiu. 

Cu siguranță fiecare dintre noi s-a lăsat mânat în competiție și din alte motive, precum câștigul de notorietate, ambiția de a evolua ca și blogger, dorința de a ne descoperi sau dezvolta maniera de a scrie, de a interpreta, de a vinde, însă fiecare visăm la un loc pe podium și la marele premiu. Și cred cu tărie că cea mai mare parte dintre participanți merită să fie cât mai sus în clasament, căci sunt creativi, talentați și artiști! Sunt concurenți care au crescut cu aceasta competiție și concurenți ce abia au descoperit-o. 

Eu sunt la cea de-a doua participare, prima fiind în ediția din primăvară, a acestui an. Sunt un blogger mic, care scrie din pasiune și pentru a-și hrăni sufletul. Și mă bucur nespus dacă reușesc să ating, prin scrierile mele, cel puțin încă un suflet. Necunoscătoare în această lume pe care am considerat-o mica, am gândit că fiecare concurs de scrieri creative nu-ți poate aduce decât avantaje. Și încă mai cred asta! Mi-am dorit ca în această ediție să fiu mai bună decât în prima, când am obținut foarte multe puncte de penalizare datorate întârzierii cu care am participat la probe, aflând mult prea târziu de SuperBlog. Însă mi-am dorit să parcurg fiecare probă și să mă număr printre finaliști. Și am reușit!

În cifre succinte, căci mărturisesc că matematica întotdeauna mi-a displăcut, SuperBlog a însemnat 24 de articole pe teme diverse, cu cerințe specifice, conform solicitărilor sponsorului respectiv, câte trei articole pe săptămână. Iar când timpul nu-ți este cel mai bun aliat, te poți trezi abandonând lupta sau luptând până la ultima suflare, sleit de puteri. Am obținut note bune, media fiind de 91 de puncte, fapt ce mi-a confirmat că scriu bine. Premiile, unele mai atractive decât altele, își așteptau câștigătorul, meritat sau mai puțin meritat.

De ce spun asta? Pentru că juriile sunt alcătuite din oameni subiectivi care au așteptări, care știu ce vor să citească sau, din contră, așteaptă să fie surprinși de fiecare articol. Și cum scrisul este o artă, scriitorul este artistul care, de cele mai multe ori, este neînțeles, boem și poetic. Și nu toți rezonăm la fel. Suntem diferiți, avem gusturi variate, suntem umani și, marea majoritate dintre noi, părtinitori și mânați de sentimente. Sunt sponsori care se află la prima participare și își doresc să descopere lucruri noi, oameni noi, abordări diferite ale produselor lor și sponsori deja veterani care îi cunosc pe majoritatea dintre participanți, socializează pe grupul de Facebook, schimbă impresii, opinii, păreri. Unii dintre concurenți încearcă cu orice preț să se facă remarcați, alții preferă să stea în umbră. Unii sunt tolerați, alții îndrăgiți. Însă tuturor li se datorează longevitatea acestui concurs blogosferic. 

Am finalizat pe locul 30. Îl primesc cu capul sus, cu mulțumirea că mă număr printre finaliști și că am răzbit în fața orei fatidice de 23:59. Recunosc, o data m-a învins, însă vinovată a fost nimeni alta decât platforma care ne-a cam dat bătăi de cap. Mi-am propus să fiu prin preajmă și în primăvară, dacă nu cumva intervine vreo situație neprevăzută. De ce? Pentru că orice concurs te antrenează, te pregătește, te transformă, te ancorează în cotidian sau, din contră, te rupe de realitate. 

Și cum tuturor ne plac poveștile cu final fericit, cu prinți și prințese, în povestea mea, zâna cea bună este, fără niciun dubiu, Claudia Pătrașcu, unul dintre organizatori. Este omul de legătură între participanți și jurii, omul împăciuitor, dar corect, omul cald, dar imparțial, omul transparent, deschis și elegant. Este omul care respectă regulile, care nu aplică tratamente preferențiale și care este atent la nevoile competiționale ale fiecăruia dintre cei implicați în poveste.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa!

Va urma...


Sursa foto: www.super-blog.eu

Postări populare de pe acest blog

La mulți ani, mamă!

M-a iubit din prima clipă în care a aflat de existența mea, iar eu am iubit-o din prima clipă în care am simțit că e acolo ... M-a mângâiat, mi-a vorbit și a avut grijă ca eu să fiu bine, încă dinainte de a mă cunoaște! A plans lângă obrazul meu și m-a îmbrățișat cu atâta dragoste ... o dragoste incomparabilă, nemărginită, în momentul în care ne-am cunoscut ... și a fost dragoste la prima vedere ... Iar din acel moment, legatura noastră specială, indestructibilă, va dura pe veci...
Iar azi, și mâine, și în fiecare zi a vieții mele, îi mulțumesc femeii speciale, femeii unice, care a vegheat asupra mea dintotdeauna și care și-a făcut un scop din a mă iubi, a mă proteja și a mă face om. Îi mulțumesc mamei și o iubesc cu tot sufletul meu de copil, infinit de tare!

La mulți ani, mamă!

Sursa foto: www.google.ro

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …