Treceți la conținutul principal

Paranormalul in cuvinte

Imi sting telefonul pe care-l butonez pana tarziu in noapte in incercarea de a-mi obosi irisul si a trece la starea de somn. Sunt zile in care adorm ca un prunc si zile in care, desi istovita, nu reusesc sa ma odihnesc suficient. Am pus totul pe seama surmenarii zilnice, pe seama stresului, gandurilor si nelinistilor cotidiene. Tata, autoproclamat "cunoscator al limbajului astrelor", imi tot spune ca insomniile si starea de letargie inexplicabila se datoreaza alinierii astrelor si momentelor de luna plina. Ce-i drept, nu cred in astrologie, nu cred in influenta satelitilor si cu atat mai putin in paranormal. Cred in realitatea de zi cu zi, in umanitate si nu sunt catusi de putin interesata de raspunsurile la intrebarile filozofice referitoare la lumea de dincolo, la viata de pe alte planete sau mai stiu eu ce nascocire a omenirii.

Reusesc cu greu sa pun geana pe geana si cand somnu-mi era mai dulce, o lumina puternica razbeste jaluzelele opace, proiectand o reflexie pe tavanul camerei. Imi era imposibil sa mai dorm si la fel de imposibil sa privesc pe fereastra spre elucidarea identitatii inoportunului de la acea ora tarzie. Imi iau capotul de pe marginea patului si il trag peste pijama, in goana de a iesi din casa. Cobor scarile pe repede inainte si ma indrept catre ceea ce parea a fi un avion mega luminat. Dintr-o data, toate acele neoane orbitoare s-au stins si s-a deschis o trapa, permitand iesirea in exterior, plutitor si suspendat, a unei ciudatenii. Fac doi pasi in spate si ma cuprinde un tremurat, aproape imposibil de stapanit. Sunt o panicoasa din fire si imi vine greu sa inteleg cum de m-am gasit tocmai acum sa fac pe eroina!

Ciudatenia, de o culoare bleu translucid, fara haine si fara niciun fir de par pe corp, parea o sculptura fara prea multe forme. Desi cu infatisare umana, era departe de a fi om. Mult mai inalta decat mine, cu ochii mari si proeminenti, imi intinde mana, ce parea a fi interminabila si care nu avea decat trei degete. Nu-i simt atingerea, nu-i vad mana pe bratul meu. Ma ridic usor de la sol si ma indrept catre interiorul navei. Nu opun rezistenta, nu ma impotrivesc. Simt o usoara caldura, in momentul in care sunt lasata jos, in grota interna a faimosului OZN. Da, am zis bine: OZN! Exact aceasta este impresia pe care mi-a lasat-o. Ma simteam precum Amy Adams in filmul Arrival. Iar pentru o secunda chiar m-am intrebat daca nu cumva data din calendar este 11 noiembrie 2016 si tocmai se lanseaza mult asteptatul thriller in cinema.

Inauntrul farfuriei zburatoare era o expozitie impresionanta de monitoare identice si puternic iluminate insa fara a afisa vreo imagina. In urma mea, sta nemiscata ciudatenia. Incercam sa-mi dau seama daca ma priveste caci ochi-i mari nu clipeau, nu aveau iris, nu aveau orbite. Erau un bulb proeminent si fix. Imi umezesc buzele cu limba si incerc sa deschid gura. Ma simteam ca si cum mi-as fi pierdut graiul in atatea minute de tacere. Reusesc sa intreb timid cine este si ce vrea de la mine. Vocea-mi parea un ecou in imensitatea interiorului navei. Dintr-o data, toate monitoarele se aprind si emit la unison un sunet ascutit si puternic, asemanator suieratului de vant. Observ pentru prima data cum ochii ciudateniei isi schimba forma, diminuandu-se considerabil. Urmeaza inca un suierat insa de data aceasta, al speciei din fata mea, apoi monitoarele, la unison, prind grai: "Sunt un extraterestru. Nu am de gand sa iti fac rau. Am nevoie de ajutorul tau, pentru a afla cat mai multe lucruri despre voi, oamenii. Iar toate aceste informatii vor fi folosite in cercetarile si descoperirile extraterestre ce servesc la formarea si popularea planetei noastre. Avem nevoie sa va cunoastem pentru a crea extraterestrii cu trasaturi umane, sentimente si inteligenta."

Intregul mesaj nu a fost altceva decat un piuit continuu si deranjant care mi-a afectat cu siguranta timpanele. Am reusit insa sa comunicam cu ajutorul acelor monitoare care nu erau altceva decat translatori artificiali pentru toate limbile globului, folosite ca intermediar intre ei, extraterestrii, si alte fiinte. Am inteles in seara cu pricina ca nu suntem singurele fiinte din aceasta lume care este un izvor nesecat de informatie, de cunoastere si invatare si ca oricat de multe am sti, niciodata nu va fi suficient.

Am purtat o discutie, asta daca dialogul dintre noi poate fi numit dialog, si ne-am inteles. Cel putin asta a parut. L-am vazut ca fiind un soi de cercetator care urmareste sa-si inmulteasca semenii si in cautarile disperate de informatii a descoperit ca omul este inzestrat cu ratiune, suflet si trairi care il fac sa fie special. Iar asta este ceea ce le lipseste extraterestrilor pentru a prinde viata. Daca lucrurile stau sau nu asa, vom afla probabil in urmatorii ani, cand poate vom asista la colonizarea Pamantului cu omuletii bleu.

Cu ochii lipiti de somn, imi intind bratul pentru a opri alarma telefonului de pe noptiera. Tresar si ma ridic brusc. Inaintez catre fereastra, cautand urme a ceea ce traisem cu o noapte in urma, insa nimic nu parea sa fi suferit vreo schimbare. Oare am visat? Trag jaluzelele pentru a permite soarelui sa-si exercite autonomia pe cerul violet. Cobor in bucatarie si imi sorb cu sete cafeaua cu miros de dimineata. Of, ce noapte! Telefonul se aprinde, suiera de doua ori si o voce imi sopteste: Da, da, ce noapte! Am zis sa mai ramanem putin conectati, daca tot am reusit sa ne intelegem atat de bine. Poate ca e nevoie de un extraterestru si un om ca sa salvam natiunea extraterestra! Lesin...

Deschid ochii pe un pat de spital dupa ce am stat inconstienta aproape doua zile. Ma trezesc din somnul adanc, dar imi pare imposibil sa ma trezesc din starea de soc creata de cele petrecute. Mi-e teama! Sunt speriata, dar vreau sa cred ca acel cosmar extraterestru s-a sfarsit. Tresar...imi piuie telefonul...


Articol scris pentru SuperBlog 2016. Sa fie cu noroc!

Sursa foto 1: conspiratiisimistere.wordpress.com
Sursa foto 2: super-blog.eu

Postări populare de pe acest blog

La mulți ani, mamă!

M-a iubit din prima clipă în care a aflat de existența mea, iar eu am iubit-o din prima clipă în care am simțit că e acolo ... M-a mângâiat, mi-a vorbit și a avut grijă ca eu să fiu bine, încă dinainte de a mă cunoaște! A plans lângă obrazul meu și m-a îmbrățișat cu atâta dragoste ... o dragoste incomparabilă, nemărginită, în momentul în care ne-am cunoscut ... și a fost dragoste la prima vedere ... Iar din acel moment, legatura noastră specială, indestructibilă, va dura pe veci...
Iar azi, și mâine, și în fiecare zi a vieții mele, îi mulțumesc femeii speciale, femeii unice, care a vegheat asupra mea dintotdeauna și care și-a făcut un scop din a mă iubi, a mă proteja și a mă face om. Îi mulțumesc mamei și o iubesc cu tot sufletul meu de copil, infinit de tare!

La mulți ani, mamă!

Sursa foto: www.google.ro

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …