Treceți la conținutul principal

Tainele blogging-ului

Ma declar pasionata de scris. Atat de pasionata incat ma intreb de ce a trebuit sa astept atat pentru a intra in randul bloggerilor. Ce-i drept, initiative au fost nenumarate, dar si pretexte pentru a mai astepta momentul potrivit, pe masura. Si ma intreb cand oare e acel moment potrivit? Cred ca pur si simplu il simti...Cred ca si el te simte...Cred ca e acela in care simti ca ai acumulat o oarecare experienta, trairi, emotii, pe care vrei sa nu le mai pastrezi doar pentru tine si despre care vrei sa spui si celorlalti. E acel moment in care lasi teama si fricile la o parte si pornesti pe un drum necunoscut pana atunci, dar tentant, un drum care te va conduce in punctul in care sa te descoperi, sa te cunosti si sa-i lasi si pe ceilalti sa vada dincolo de cuvinte. Dincolo de o pagina online, in esenta...

Ei bine, in ciuda nenumaratelor intrebari adresate propriului subconstient despre cum ar fi sa scriu, cum ar fi sa permit celorlalti accesul la gandurile mele asternute pe „hartie” si la creditul pe care l-as putea avea in mediul online, am inceput anul 2016 cu statutul de blogger, cu teama ca ceea ce scriu sa nu fie pe placul celorlalti, dar si cu satisfactia infinita de a avea posibilitatea sa ma exprim asa cum simt, asa cum consider, asa cum imi doresc.

Asa ca am incercat sa imbin cat am putut de bine statutul de proaspata mamica cu cel de proaspat „scriitor in mediul online”. Uneori mi-a iesit bine, alteori mai putin bine. Uneori am gasit inspiratia de geniu pe care o cautam, alteori am cautat-o in zadar. Dar continui sa fac ceea ce imi place, la stadiul de pasiune, hobby, timp liber. E doza mea de refulare, de regasire cu mine insami, de emotii. E doza mea de relaxare si farama mea de pace!

Ca sa fiu sincera, am fost intotdeauna persoana care a militat pentru recunoasterea propriilor sentimente, propriilor ganduri, propriilor idealuri si sperante, cu orice risc.  Si sunt convinsa ca viata merita traita fara regrete, fara remuscari, cu sau fara ocolisuri si derapaje. Si cred ca as sustine cu tot sufletul orice campanie, orice proiect care incurajeaza oamenii sa fie ceea ce-si doresc, sa faca ceea ce simt, sa creada in propriile idealuri si sa lupte pentru ele. As sustine cu tot sufletul proiecte create pentru suflet. Proiecte ce se dezvolta cu fiecare dorinta implinita, cu fiecare zambet si sclipire din priviri. Proiecte care dau o sansa la viata fiecarui vis. As sustine orice campanie care are ca obiectiv dezvoltarea personala, in vederea  acceptarii complexitatii sufletului si mentalitatii umane.

Si mai cred ca astfel de initiative s-ar putea bucura de reputatie in randul cititorilor din mediul online. Cu siguranta nu as obtine un credit rapid si nu ar fi simplu, asa cum se intampla in cazul creditului bancar, dar in timp s-ar vedea rezultatele. Caci pana la urma, intre cele doua tipuri de credite, cel moral, al unui blogger si cel bancar, nu sunt foarte mari diferente. Ambele se obtin in timp, mai scurt, pentru cel bancar si mai lung, pentru cel online. Pentru a le castiga iti pui in joc identitatea, iar sa fii „rau platnic” inseamna sa pierzi ce-ai obtinut prin munca, intr-o secunda. Si totodata, ambele implica un parteneriat de incredere. In prima situatie, intre banca si cel imprumutat, in cea de-a doua, intre blogger si cititori. Caci in blogging, odata obtinut creditul in fata cititorilor tai, odata ce acestia simt ca au ajuns sa te cunoasca dincolo de cuvinte, nu iti ramane decat o singura optiune: sa devii un izvor nesecat de inspiratie! 

                                                


Articol scris pentru Proba 16 de la Spring SuperBlog 2016, al carei sponsor este AVBS Credit. Sa fie cu noroc!

Sursa foto 1: larevista.ro

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…