Treceți la conținutul principal

Avem nevoie de lectii, pentru a intelege viata

Priveam pierdut pe fereastra usor aburita de roua diminetii si ma gandeam la nimic si la tot...Flash-uri se derulau, iar si iar, in mintea mea deranjata de zgomotul asurzitor al locomotivei care gonea spre nicaieri. Doi ochi mari ma fixasera cu privirea, crezand ca lumina oarba a diminetii si gandurile mele m-ar fi impiedicat sa-i observ. Dar ii vazusem...nu intr-un schimb de priviri, ci intr-o scurta revenire la realitate din profunzimea amintirilor mele.

Ca-ntr-o revelatie, l-am recunoscut pe baiatul care ma urmarea timid dintr-un colt al compartimentului. Era un bun prieten din copilarie, un suflet cald, alaturi de care, odinioara, ma jucasem in nisip...

Putin a durat pana sa incepem o conversatie si mi-a spus, mai mult soptit decat barbateste ca urma sa se intalneasca cu o fata de care era indragostit. Vocea ii tremura destul de tare cand vorbea despre cea care ii invadase inima, si sufletul, si toate simturile, caci respira iubire prin toti porii. Era emotionat si extrem de grijuliu cu trandafirul care-i transpirase pe genunchi. M-am bucurat sa-l vad atat de entuziasmat!

Se cunosteau doar de cateva luni, insa, pentru baiatul care alesese sa parcurga zecile de kilometrii pana la iubita lui cu trenul, numarand secundele care se scurgeau dureros de greu, parea suficient pentru a-si face planuri, si visuri si a naste sperante.

Cand ne pregateam sa coboram, am aflat ca tremurul necontrolat al membrelor si emotia din glas se datorau faptului ca el venise pe neasteptate la iubita lui si-si dorea ca surpriza sa fie la fel de mare si emotionanta si pentru ea. Am auzit pentru ultima data semnalul sonor al locomotivei, iar trenul a oprit in gara. L-am salutat pe vechiul meu prieten si am ramas in urma, privindu-l cu drag si cu admiratie pentru initiativa romantica pe care putini o mai au.

Doar o fractiune de secunda se scurse ca el sa se indeparteze in fata mea si Mihai, caci asa se numea prietenul meu, se prabusii rezemat de unul din zidurile garii, scapand pe jos trandafirul care pana atunci, parea ca nici nu respira in stransoarea mainii sale. Privirea ii era fixata pe un cuplu de indragostiti care coborau imbratisati din acelasi tren din care coborasem si noi. Ochii ii jucau in lacrimi si ii cautau pe cei ai fetei, iar in cele din urma ii intalnira...pentru putin timp, dar profund si taios...Ai lui erau reci si duri, ai ei, milosi si parca implorau a iertare. Tanara lasa capul in jos, dar mearsa mai departe la bratul celui cu care se afla. Mihai scrasnii din dinti si-si descarca nervii si frustrarea pe trandafirul care parca se ofilise de tristete, pe care-l calca in picioare.

Domnea tacerea, caci cuvintele erau de prisos. L-am invitat pe Mihai la o cafea, dar a preferat sa se retraga in singuratate pentru a medita la cele intamplate. L-am inteles, caci si pentru mine fusese o intamplare marcanta ce m-a facut sa-mi dau seama ca tot universul nostru se poate narui intr-o secunda, ca toate trairile noastre pot deveni cenuse, fara sa clipim!

Am inteles ca e nevoie de comunicare intr-o relatie si de incredere, iar astea se cladesc in timp, cu emotii, cu bune si rele. Am inteles ca nu avem nevoie de motive pentru a iubi. Ne indragostim indiferent daca celalalt ne permite sau nu sa o facem. Iubim pur si simplu, fara sa cerem permisiunea inimii, fara sa-l intrebam pe celalat daca vrea sau nu sa fie iubit.

Am inteles ca, de cele mai multe ori, din cel care pregateste o surpriza poti deveni cel surprins. Asa ca, poate e mai bine sa ne surprindem partenerul cu lucruri simple si gesturi marunte, atunci cand il avem langa noi. Pe langa fericire, implinire si fluturi in stomac, dragostea inseamna si tristete, deznadejde, lacrimi si nefericire, insa dragostea adevarata inseamna sa iubesti neconditionat, fara sa astepti ceva in schimb, caci atunci, nu mai e iubire, e doar schimb, compensatie.

Probabil ca e nevoie de iubiri mici ca sa putem aprecia marea iubire, de suferinta, ca sa putem savura gustul fericirii, de lacrimi ca sa putem zambii cu tot sufletul. Poate ca e nevoie sa pierdem ca sa putem avea, sa cadem, ca sa ne putem ridica. E nevoie de lectii, pentru a intelege viata.



Avem nevoie sa intalnim oamenii nepotriviti care sa ne calce sufletul in picioare, pentru a-i aprecia pe cei care merita cu adevarat! Si e nevoie de doi, care sa priveasca in aceeasi directie...Intotdeauna!



Sursa foto: www.google.ro

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…