Treceți la conținutul principal

Spectator la scena iubirii

Cer senin, soare bland si o adiere usoara de vant. Parcul usor inverzit era populat, o singura banca ramanand neocupata, prafuita de pulberea pe care vantul imbietor de primavara o ridica de jos.
Ea, o tanara cu chip palid, cu ochii mari si luminosi, cu trupul firav si parul parca desprins din soare. El, cu o statura impunatoare, cu mersul, pe cat de hotarat, pe atat de agale, cu ochii usor pierduti in jur si parca cu gandul plecat departe.

Era usor sa-i zaresti din orice colt al parcului, caci pareau dintr-o cu totul alta poveste decat a celor prezenti in acea dupa-amiaza, insa amandoi desprinsi din aceeasi poveste. Paseau timid pe alee, la o mica distanta unul de celalalt, dar fara a se ciocni, fara a se atinge, fara a se privi vreo secunda. Pareau ca nici nu se cunosc; fiecare cu gandurile, cu trairile, cu ratacirea de moment, dar preocupati parca de acelasi lucru.
Era surprinzator cum puteai rataci la cativa pasi de un barbat, de o femeie, fara macar a sesiza ca ai pe cineva alaturi, pierdut...

Intr-o clipire, intr-un moment de neatentie al celor aflati in parc, cei doi nu mai erau la doar cativa pasi departare unul de celalat. Ea se oprise pe un colt al bancii prafuite din parc, cu chipul sprijinit in palme si pe care, din cand in cand il mai ridica pentru a privi in pamant. Iar el...el ratacea in continuare pe aleile inguste.

Cu totii erau cuceriti de tabloul celor doi si incercau, fiecare dintre ei, sa inteleaga o ecuatie in care nu se aflau decat necunoscute. In mintea lor se creasera scenarii, se nascusera intrebari...

Indiferent de zona in care te aflai in parc, puteai sa-l insotesti pe el, cu privirea, in plimbarea spre nicaieri sau, din contra, sa ramai fixat spre bancuta care, desi se ocupase, era tot singuratica.

Desi, pret de zeci de minute, cei doi ratacisera, fiecare cu propriile ganduri, de aceasta data, ceva parea ca se intampla. Cand el ajunse in dreptul bancutei pe care tanara se asezase, se opri... Desi ea isi avea capul inecat in palme, paru ca il simti oprindu-se in fata ei, atat de aproape...

Privirile celor doi se intalnira...atat de profund, atat de intens, producandu-se parca mii de scantei. Niciunul nu rostea vreun cuvant, niciunul nu schita vreun gest, vreo reactie...nimic. Si ramasera asa, privindu-se, incat paru o eternitate... Barbatul facu un pas si ajunse atat de aproape de cea pe care continua sa o priveasca fara a clipi macar si cazu in genunchi in fata ei. Isi simteau unul celuilalt respiratia sacadata, isi auzeau bataile inimii, atat de repezi si discordante, parca vrand sa le sara din piept.

Ii lua palmele firave in palmele lui puternice si isi duse buzele aproape de ele. Isi ridica din nou privirea, iar de aceasta data, ochii tinerei erau inecati in lacrimi. Ii stearsa obrazul care devenise rumen de emotie si ii saruta ochii inlacrimati, obrajii calzi si se oprii in dreptul buzelor. Ii lasa palmele, parca indemnand-o sa-l cuprinda in brate si ii atinse chipul, sarutand-o cu o dorinta si un foc ce pareau ca mocnesc in el de o eternitate.

Zambira cu toata fiinta lor in momentul in care se desprinsera din imbratisare pentru a se privi in ochi si citeau, fiecare in privirea celuilalt, o dragoste pe care nici o mie de cuvinte nu ar fi putut-o descrie. Secundele se scurgeau, iar cei aflati in parc incepusera sa plece catre casa, unul cate unul, despartindu-se cu greu de cuplul care, in acea dupa-amiaza, oferise tuturor o priveliste de nedescris si o reala lectie de viata.

Pentru cei doi, timpul parea ca se oprise, in goana lor dupa cat mai multe gesturi si demonstratii de iubire, in lacomia fiecaruia dintre ei dupa caldura sarutului si profunzimea imbratisarilor celuilalt. Nimeni si nimic nu contase pentru ei, decat durerea pe care o aveau in suflet in momentul in care rataceau pierduti pe aleile parcului. Nimeni si nimic nu conta in acel moment pentru ei, decat dragostea ce le inseninase chipul intr-o secunda si pe care stiau ca nimeni si nimic vreodata aveau sa le-o rapeasca.


Durerea din iubire e atat de mare incat, pare ca nimic nu ne poate face sa zambim, dar dispare ca si cand nu am fi simtit-o, daca cel care ne-a produs-o ne  face sa ne simtim cel mai important om de pe pamant, stapanul sufletului, mintii si vietii sale!


Sursa foto: www.google.ro

Postări populare de pe acest blog

La mulți ani, mamă!

M-a iubit din prima clipă în care a aflat de existența mea, iar eu am iubit-o din prima clipă în care am simțit că e acolo ... M-a mângâiat, mi-a vorbit și a avut grijă ca eu să fiu bine, încă dinainte de a mă cunoaște! A plans lângă obrazul meu și m-a îmbrățișat cu atâta dragoste ... o dragoste incomparabilă, nemărginită, în momentul în care ne-am cunoscut ... și a fost dragoste la prima vedere ... Iar din acel moment, legatura noastră specială, indestructibilă, va dura pe veci...
Iar azi, și mâine, și în fiecare zi a vieții mele, îi mulțumesc femeii speciale, femeii unice, care a vegheat asupra mea dintotdeauna și care și-a făcut un scop din a mă iubi, a mă proteja și a mă face om. Îi mulțumesc mamei și o iubesc cu tot sufletul meu de copil, infinit de tare!

La mulți ani, mamă!

Sursa foto: www.google.ro

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …