Treceți la conținutul principal

Ai plecat fara sa privesti in urma...si m-a durut...

Nu m-au durut plecarea ta si sentimentul ca nu vei mai fi langa mine, ci felul in care ai plecat: rece, nepasator, fara nicio privire peste umar la ce urma sa renunti.
Nu m-au durut vorbele grele si reprosurile, ci tacerea surda ce ai lasat-o-n urma ta; atat de surda, incat si usa trantita rasuna-n timpane precum ecoul unei lungi taceri...


Siroaie de lacrimi au curs necontenit...si nu pentru o zi, o saptamana, o luna...am plans mult! Infinit de mult pentru cat te-am iubit. Si pentru ca in tot acest timp, in mintea si in sufletul meu ecuatia iubirii se rezuma la doi, a trebuit sa invat sa fiu eu, sa renasc, sa ma descopar, sa ma adun de-acolo de unde ma lasasem cand ai aparut tu.

Dar n-a fost cu putinta pentru ca eu, dinainte de tine, nu mai exista. Eram eu, cea de dupa tine, cu o iubire nemarginita, adanc patrunsa-n suflet, cu inima sfaramata, cu amintiri a tot ceea ce-a-nsemnat viata noastra-n doi. Eu, pustiita de durere, fara planuri, fara visuri, fara sa stiu cum voi fi maine.

Au fost zile, saptamani, luni in care am invatat, precum un copil, sa traiesc fara tine...fara aerul meu de pana atunci, fara sprijinul meu, fara iubitul, amantul si prietenul meu cel mai bun. A trebuit sa ma adun si sa renasc din propria-mi cenusa.

Mi-ar fi fost mult mai usor sa traiesc fara tine daca mi-ai fi gresit, daca mi-ai fi inselat asteptarile sau mi-ai fi fost infidel. As fi gandit ca nu ma meriti! Dar sa stiu ca m-ai iubit si ca ai incetat sa o mai faci, din vina mea, sau a ta, sau a noastra, mi-era imposibil...sau cel putin asa gandeam atunci.

Fiecare secunda fara tine parea o eternitat, fiecare gand imi producea o durere crunta si fiecare coltisor din cuibusorul nostru era o sentinta mult prea grea pentru mine! Mi-era imposibil sa gandesc ca voi fi bine...dar, usor, usor, furtuna s-a domolit, norii s-au ascuns si-au lasat loc soarelui. La inceput timid, apoi arzator si fierbinte.

Desi eram secata de orice farama de putere, parca tot universul complota ca eu sa fiu bine. Si-n toata agonia care parea fara de sfarsit, desi eram atat de aproape unul de celalalt si ne-am fi putut intalni intamplator sau premeditat, nu s-a intamplat. Desi ne stiam unul celuilalt programul, tabieturile, traseul pe care-l urmam zi de zi, ceas de ceas, nu ne-am mai intalnit...

Si ai devenit o amintire.
Inca vie, incarcata de emotii, care ma bucura de-acolo din coltul ei de suflet, dar pentru care am incetat sa mai traiesc. Azi traiesc pentru mine, omul incercat de viata, omul incarcat cu experiente, trairi, povesti, omul mult mai puternic, omul viu, renascut si regasit dupa ce a inotat in oceanul ce parea nemarginit, fara colac de salvare, cand de nicaieri a aparut o barca: speranta!


Viata nu trebuie sa insemne regrete, ci lectii; si nu uita nicio clipa ca tu esti personajul principal in filmul vietii tale si nimeni altcineva!


Sursa foto: www.google.ro

Postări populare de pe acest blog

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …

Doi straini...

Te privesc, ma privesti si taci...Tac si eu, desi mi-as dori sa-ti pot spune multe. Desi mi-as dori sa vin mai aproape, mult mai aproape, cum o faceam candva... Eram ca doi copii indragostiti de cea mai noua jucarie, eram de nedespartit, iar azi suntem ca doi straini...
Nu-ti mai vad zambetul ce  m-a facut sa te iubesc, nu-ti mai aud glasul si vocea calda ce-mi rosteau numele cu drag, nu ma mai strangi in brate, cum o faceai candva... Ma privesti si parca vezi prin mine, imi vorbesti si parca n-a mai ramas nimic din rabdarea cu care-mi ofereai candva sprijin si-ndrumare, din tandretea cu care-mi alinai sufletul gol. N-a mai ramas nimic din noi doi, cei care-am fost odinioara...
Am uitat sa petrecem timp impreuna, am uitat sa ne ascultam unul pe celalalt, am uitat de noi undeva si am ajuns doi straini care inca se iubesc, dar care nu mai au rabdare sa-si dovedeasca, sa-si marturiseasca, sa-si traiasca iubirea. Doi straini, victime ale trecerii timpului, ale rutinei, ale societatii virusa…